De ce nu au reuşit analiştii să prevadă criza

După ce larma şi praful cauzate de prăbuşirea sistemului financiar global s-au mai aşezat, după ce băncile, bursele de valori şi guvernele din lumea întreagă şi-au mai revenit un pic din şoc şi s-au retras să-şi oblojească - care cum poate - rănile, a prins contur un mare semn de întrebare:

Cum de nici una dintre minţile strălucite ale capitalismului nu a întrevăzut pericolul, cum de nu a tras nimeni un semnal de alarmă mai devreme?

Eficienţă şi perfecţiune

În 2008, într-o lucrare care analiza climatul macroeconomic, economistul şef al FMI, Olivier Blanchard, declara că lucrurile stau bine şi că în sfârşit s-a atins o viziune de ansamblu asupra economiei.

Încredere oarbă în economia de piaţă

Ceea ce ar fi trebuit să ridice întrebări este încrederea oarbă în economia de piaţă. Economiştii ajunseseră să fie convinşi de faptul că piaţa este stabliă în mod structural şi că acţiunile şi alte bunuri sunt întotdeauna evaluate corect ca preţ.

Singura divergenţă de opinie era între cei care insistau că economiile de piaţă nu se dereglează niciodată şi cei care credeau că dacă acestea se mai dereglează din când în când, aceste abateri pot fi corectate prin intervenţia statului. Nimeni însă nu era pregătit să facă faţă unei economii care a deraiat în ciuda eforturilor statului.

Paul Krugman, care a primit premiul Nobel în economie în 2008 ( for his work associated with New Trade Theory and the New Economic Geography), este de părere că profesia de economist a luat-o pe un drum greşit pentru că economiştii, ca grup, au confundat frumosul, împodobit de formule matematice impresionante, cu adevărul.

Aceasta ramane de verificat. Ceea ce chiar Krugman recunoaste, fata de modelul propus de Ohlin, noua teorie a schimbului aduce doar 3 aspecte noi:

1. competitia imperfecta: efectul produs de dumpingul reciproc creat de marile monopoluluri
2. distinctia dintre echilibru si optim (este prezenta in modelul Hecksher-Ohlin)
   
3. schimbarea calității geografice: apariția și dispariția resurselor

Apariţia economiei ca ştiinţă este identificată istoric cu publicarea "Bogăţiei naţiunilor" a lui Adam Smith în 1776. În următorii 160 de ani s-a dezvoltat o teorie economică dominantă al cărei mesaj central era: Aveţi încredere în piaţă.

Depresiunea din anii '30, o lecţie neînvăţată ?

Până la marea depresiune din anii '30, majoritatea economiştilor considerau capitalismul ca fiind un sistem perfect sau aproape perfect. Marea depresiune a fost primul moment în care acest punct de vedere a fost pus sub semnul întrebării, nemaifiind sustenabil în condiţiile în care şomajul atinsese cote de 27%.

Chiar şi în faţa colapsului general, câţiva economişti susţineau că tot ceea ce se întâmplă într-o econoie de piaţă trebuie să fie corect. Conform acestei păreri, depresiunile au rolul lor în economia de piaţă, şi ele trebuie să aibă loc.

Însă majoritatea economiştilor au apelat la scrierile lui John Maynard Keynes, atât pentru a găsi o explicaţie pentru colapsul economic ce avusese loc, cât şi pentru a identifica soluţii pentru depresiuni viitoare.

Pieţele financiare trebuie supravegheate

Keynes nu era de părere că guvernul ar trebui să controleze economia, însă considera că economia de piaţă trebuie totuşi supravegheată. Keynes şi-a exprimat în principal neîncrederea în pieţele financiare, pe care le considera ca fiind dominate de speculaţii pe termen scurt şi pe care le-a comparat cu un cazinou.

După ce amintirea anilor de depresiune s-a stins, s-a revenit însă la viziunea idealizată a unei economii în care indivizi raţionali interacţionează în pieţe perfecte. Începând cu anii '70, ipoteza pieţei eficiente domina câmpul teoretic economic.

Această viziune a făcut ca economiştii să ignore faptul că indivizii nu sunt întotdeauna raţionali şi că acest fapt duce la crearea de cicluri bubble-bust; că pieţele - în special pieţele financiare - sunt imperfecte şi că pot cauza prăbuşiri bruşte, imprevizibile ale sistemului economic; şi că este, totuşi, nevoie de instanţe care să supravegheze şi să controleze într-o anumită măsură activitatea economică.

Teorie elegantă, practică defectuoasă

Modelul financiar teoretic pe care s-au bazat economiştii occidentali din anii '80 până în prezent este aşa numitul Capital Asset Pricing Model (CAPM), un model de evaluare a activelor financiare care se bazează pe premisa că fiecare investitor poate pune în balanţă în mod raţional riscul şi rentabilitatea acestor active.

CAPM este un model foarte elegant şi - dacă îi accepţi premisele - şi foarte util. CAPM îţi poate spune nu doar în ce acţiuni să investeşti, ci - şi mai important din punct de vedere al industriei financiare - îţi spune şi cum să evaluezi preţul derivatelor financiare (mult dezbătutele CDO şi CDS).

Economiştii financiari nu şi-au pus totuşi întrebarea dacă preţurile activelor sunt corelate la realităţi precum încasări, ci doar dacă preţurile unor active sunt corelate la preţurile altor active.

Economiştii ketchupului

Larry Summers, Consilierul economic principal de la Casa Albă, a ironizat aceast mod de lucru al profesorilor de finanţe numindu-i "economiştii ketchupului." Mai exact, Summers a declarat că ceea ce au reuşit ei să demostreze este că o sticlă de ketchup de 500g costă exact de două ori mai mult decât o sticlă de ketchup de 250g, şi că de aici rezultă faptul că piaţa ketchupului este perfect eficientă.

Cu alte cuvinte, premisa că pieţele financiare sunt eficiente este pur teoretică şi nu este racordată la realităţile pieţei (unde ştim că o sticlă de ketchup de 500g costă întotdeauna mai puţin decât două sticle de ketchup de 250g).

Teoreştii financiari au continuat să creadă că modelele lor sunt corecte, precum au considerat şi mulţi alţii - oameni de afaceri sau politicieni.

Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale SUA (Fed), era de asemnea de părere că economia financiară modernă are totul sub control. Deciziile sale de a nu limita împrumuturile subprime şi de a nu reglementa situaţia de pe piaţa imobiliară s-au bazat în mare parte pe această convingere.

Rezerva Federală scade ratele de dobânzi la zero

Într-o recesiune normală, Rezerva Federală răspunde prin a cumpăra bilete de trezorerie de la bănci, fapt care scade ratele de dobândă la datoriile guvernamentale. În aceste condiţii, investitorii încep să investească în alte produse, cauzând o scădere a ratelor de dobândă în alte sectoare. Aceste acţiuni au ca rezultat o eventuală creştere economică.

Astfel, Rezerva Federală a stopat recesiunea din 1990 scăzând ratele de dobânzi pe termen scurt de la 9% la 3%. În 2001, o nouă recesiune a fost stopată prin reducerea ratelor de dobânzi de la 6.5% la 1%. Pentru a opri recesiunea actuală, Rezerva Federală a redus dobânzile de la 5.25 % la zero.

Dar zero se dovedeşte insuficient pentru a stopa această recesiune. La acest nivel, investitorii îşi păstrează banii mai degrabă decât să-i împrumute. Politica monetară convenţională a Rezervei Federale s-a dovedit astfel ineficientă la sfârşitul anului 2008.

Soluţia: Stimul fiscal

Aceasta este a doua oară de la Marea depresiune de când America a avut ratele de dobânzi aproape de zero. Keynes a anticipat aceast efect şi a sugerat că atunci când politica monetară este ineficientă şi când sectorul public nu poate fi convins să cheltuiască mai mult, sectorul public trebuie să intervină pentru a sprijini economia.

Răspunsul lui Keynes la o depresiune este stimulul fiscal. Exact acest tip de gândire stă la baza politicilor economice ale administraţiei lui Obama, lucru care este de neacceptat pentru mulţi dintre economiştii care încă mai cred într-o piaţă perfect eficientă.

Mulţi dintre aceşti economişti denunţă intervenţionismul politicii fiscale a lui Obama, şi rămân fideli ideii că recesiunea actuală este un rău necesar, care nu se datorează în principal erorilor umane, ci se înscrie într-un ciclu normal.

Behaviorismul fiscal, o teorie economică mai echilibrată

Krugman e de părere că o nouă teorie economică trebuie să capete amploare în urma crizei, şi anume behaviorismul fiscal. Acest tip de gândire consideră că investitorii din lumea reală nu sunt calculatorele lipsite de emoţii şi fără eroare ale teoriei pieţei eficiente: Ei sunt câteodată victimele unor atacuri nejustificate de panică, sau pot maniefsta o exuberanţă iraţională.

Totusi nu se pune deloc in balanță lipsa informațiilor, certificarea si manipularea lor, care ar putea fi factorul cel mai important in trecerea de la teorie la practica.

Chiar şi cei ce vor să-şi bazeze deciziile de afaceri strict pe considerente raţionale, adesea găsesc acest lucru imposibil datorită faptului că probleme legate de încredere, credibilitate şi alternative îi constrâng să ia aceleaşi decizii ca şi restul turmei.

Când vine vorba de recesiuni şi depresiuni, economiştii trebuie să abandoneze ideea frumoasă, dar eronată, că toată lumea ia decizii raţionale şi pieţele funcţionează perfect. Noua viziune economică nu va putea fi foarte clară, şi cu siguranţă că nu va mai fi la fel de elegantă din punct de vedere teoretic ca cea a pieţei eficiente.

SURSA: NYT

Traducere: Silvia Cernea
Publicat: 8 Septembrie 2009

articol refinisat de Valentin Cornaciu (italic si remarca in verde)